Efectul bumerang sau cum te dă peste cap nota de plată?

Primul examen al vieții, abia-abia luat cu notă de trecere

Final de școală gimnazială, slavă Domnului! Întâmplarea a făcut să prindă pandemia din 2020 și să aibă o clasa a VIII-a egală cu zero. La cât a chiulit ea în semestrul 1 (vreo 150 de absențe), s-a adăugat ”chiulul oficializat” din semestrul 2, încât a uitat să învețe.

Nu s-a omorât niciodată, așa e, dar fără mers la școală și fără obligația școlii, Oana s-a detașat complet de actul învățării, al responsabilizării față de studiu.

În primele 6 clase, a mai avut ceva-ceva respect față de studiu, își făcea temele, învăța, ba chiar în clasele primare nu mergea rău deloc, o lăuda învățătoarea, mintea o ducea, era isteață, vorbăreață, în clasele 5-6 s-a menținut pe o linie peste medie, ca dintr-a șaptea să decadă, încet-încet, odată cu chiulul. La final de clasa a VII-a acumula deja 40 de absențe într-un semestru, o corijență pe vară, și o notă scăzută la purtare.

După joaca de-a destinul pe care a avut-o în prima parte a anului - și despre care vă voi povesti cu altă ocazie, că e de roman - și-a dat totuși examenele de Evaluare Națională. La viața pe care a dus-o în clasa a VIII-a, nici nu credeam că se va duce la examene. Nu am văzut-o învățând la biroul ei, cu cărți în față, niciodată. Pleca și venea, stătea cu orele pe telefon sau pe afară sau pe la ”iubitul ei” pe acasă, să învețe ”la el și cu el”, într-o perioadă în care ar fi putut să-și aloce măcar câteva ore pe zi studiului. Nimic! Mi-a fluturat câteva teste luate de pe net și îmi spunea că le face de 8, de 9, conform ”ziselor profesorilor” la care le trimitea la corectat.

Mi-am oferit în repetate rânduri disponibilitatea de a o ajuta, de a învăța alături de ea și am fost refuzată de fiecare dată cu ostilitate, ultima ei replică fiind ”ce știi tu ce știu eu?”. Dar vai, când am întrebat-o câteva mici chestiuni din teste, despre genurile substantivelor, despre propozițiile subiective, lucruri care mie, cândva, la vârsta ei, îmi erau dragi și mă pricepeam la ele, am fost șocată să descopăr că nici măcar chestii de-a cincea ea nu cunoștea. Da, scria ea ceva la fiecare întrebare, umplea foaia de test cu răspunsuri, dar dacă nu era corect ce răspundea, evident că era egal cu zero...

Hop și nota de plată!

Și-a dat totuși examenele, cu o oarecare teamă. Și-a estimat notele în jurul notei de 9 la română și vreun 5 la matematică.

A venit și ziua fatidică a afișării rezultatelor. Zicea că are emoții și m-a chemat alături de ea lângă calculator, ca să căutăm pe siteul ministerului. ”S-au afișat rezultatele! Am emoții”” zice, ”Mai bine nu te uita, lasă-mă să mă uit doar eu”.

OK, i-am respectat doleanța și m-am întors cu spatele. Trece o secundă, două, trei, cinci, Oana tace. Aud apoi un ”Cum?”

Atunci am știut... Nici nu trebuia să văd notele. 4 la mate, 6 la română, o minunată medie de 5. De la estimarea ei visată de 7 (în care, nu știu de ce, probabil sperând și eu într-o minune, am avut încredere), ajungea la un fatal 5. Atât.

”Fac contestație la română”, spune, ”eu am făcut mai bine, am scris 7 pagini”.

”E riscant”, îi zic, ”ești la limită, dacă nu se acceptă și scade nota sub 5?”

”Nu se poate, eu am făcut de 9!”

A ieșit pe ușă val-vârtej, la o țigară, toată o furie, toată o revoltă. Revoltată pe cine? Eu am tăcut. Fără reproșuri, fără acuze. Atât i-am mai spus: ”Asta e nota de plată pentru felul cum ai trăit un an întreg.”

A umblat teleleu prin oraș cu prietenii o zi întreagă, fără să știu nimic de ea. Spre seară a ieșit la o terasă cu prietenii, venind la miezul nopții acasă.

N-a făcut contestație. A acceptat situația. A început calculele pentru intrarea la liceu. Șoc, nici pe departe la liceele de calitate medie la care spera să intre (că cele de top erau departe de visele noastre), ci la unele de reputație slabă.

De ce au mamele întotdeauna dreptate?

Oana mi-a reproșat: ”ai spus că nu credeai că am să iau nici 5”. Da, nu credeam, ar trebui să o aplaud pentru performanță? Dar, într-un moment de speranță, mi-am agățat așteptările de auto-estimarea notelor de către ea, cum că s-ar ridica la 7. Speram 7, dar nu-l credeam posibil. Speram 7, dar știam că ea e de 5. E o diferență între a spera, a crede și a ști...

Din păcate s-a confirmat ceea ce i-am spus, într-un fel sau altul, luni de zile. Evident, n-a recunoscut niciodată...

• Nu credeam că o să termine clasa a VIII-a. Noroc pe ea! Pandemia a salvat totul, cu note puse din burtă, perioadă de sacrificiu, așa-zisă școală online, ca și inexistentă, au trecut toți, ca gâsca prin apă.

• Nu am crezut că o să-și dea examenele. Totuși le-a dat, fără a se agita cu învățatul.

• Nu credeam că va lua 5. A fost exact la limită.

• Mi-a fost mereu teamă să nu ajungă la coada listei liceelor. Din păcate, s-a adeverit...

Într-una din perioadele bune ale relației noastre mamă-fiică, Oana spunea: ”cum știu mamele astea tot? cum de au mamele dreptate?”. Exact, cum oare?

În jurul meu au început să curgă veștile despre performanțele lăudabile ale altor copii de vârsta ei. Note de 9, note de 10, licee de top... eu? ce să spun? Mai bine tac...

Apoi a început să mă acuze că nu o susțin, că de aia se duce la prietenii ei, afară, că ei o înțeleg. Ca apoi să aflu că i-a mințit chiar și pe ei, spunându-le că a luat... 6. Suna mai bine, în ochii prietenilor, că ai luat 6, nu 5?

Eu, cum sunt? Supărată, dezamăgită, rușinată, dar deloc șocată. Este exact deznodământul pe care îl bănuiam, spre care duceau toate pistele de un an încoace, de când a început calvarul, dar din tot sufletul nu acceptam că ar fi vreodată posibil...

Mergem înainte... (Deși înainte era mai bine...)