ADOPTIA - misiune personală sau misiune imposibilă?

Lumea spune: ai o viață împlinită dacă ai sădit un pom, ai construit o casă și ai făcut un copil. Să ne conformăm, așadar!

Câți dintre voi s-au întrebat vreodată: care e misiunea mea pe pământ?

Greu de crezut că cineva poate spune clar care e rolul său pe acest pământ, cu ce scop a venit pe lume. Și eu, de-a lungul anilor, m-am frământat în căutare de răspunsuri. Am căutat inspirație în tot felul de instrumente de auto-cunoaștere și dezvoltare personală. Am citit în stele, am citit în cărți, am citit în palmă...

Însă viața de zi cu zi nu-mi dădea prea multe indicii, considerând, la fel ca restul lumii, că rostul pe această lume e să te naști, să trăiești și să mori...

Ani de zile preocupările mele au gravitat în jurul acelor repere centrale despre care vorbea toată lumea: învață - ca să ai o pâine, și mărită-te - ca să faci copii...

Hai să spunem că prima parte a rolului asumat l-am dus la îndeplinire de una singură: am luat o diplomă, am dezvoltat o afacere, mi-am câștigat pâinea de zi cu zi... deși au fost momente când și aici mi-am pus întrebări dacă o fi calea potrivită.

Cât privește cel de-al doilea scop - mărită-te și fă copii! – refren repetat ani de zile de lume, de preot, de familie -  ei, aici aveam o problemă. Când e vorba de măritiș și de copii, nu mai ești doar TU în ecuație. E nevoie de DOI!

Făceam 25 de ani... făceam 30... făceam 35... ceasul biologic ticăia din ce în ce mai repede: trece timpul, soro, ce faci? Păi ce să fac dacă jumătatea sortită nu mai apare?

Mergeam la nunți și la botezuri pe bandă rulantă, toate verișoarele și prietenele mele își găseau ”rostul” una după alta...

Cifra fatidică de 40 de ani se apropia amenințător de mine. Îmi spuneam din ce în ce mai resemnată că... am să rămân doar eu cu pisicile toată viața. (Ba, auzisem la radio într-o zi că cercetătorii britanici au ajuns la concluzia că o femeie care are deja 3 pisici nu mai are nicio șansă să se căsătorească... Eu aveam deja două pisici, deci trebuia să fac repede ceva!)

Îmi ziceam cu fiecare an care trecea: hei, cât ai să-l mai aștepți pe Făt Frumos călare?

O femeie singură... nu e singură. E liberă!

O femeie singură nu așteaptă miracole. Le face!

O femeie nu concepe copii singură... dar îi poate crește pe cei deja născuți!

Când am împlinit 40 de ani – termenul limită de așteptare pe care mi-l stabilisem - am bătut la poarta centrului de adopții din județ.

O făceam cu rezerve, cu teamă, cu idei preconcepute, influențată de tot felul de povești de la lume adunate.

Pe de o parte:

Că adopția e riscantă si poate fi un eșec...

Că nu știi peste ce dai și că genele își vor spune cuvântul...

Că voi avea probleme mai târziu...

Pe altă parte...

Că sunt femeie singură... dacă nu mă vor accepta?

Că o să aștept un secol până voi găsi ceva...

Că procedura de adopție e lungă și anevoioasă...

Că o sa am o căruță de acte de adunat... doar așa spunea lumea!

Totuși, în ianuarie 2011, am depus cerere la Protecția Copilului. Mai repede decât m-am așteptat, am adunat toate actele și am parcurs etapele pregătirii în vederea adopției.

În iulie 2011 mi s-a spus că s-a găsit o fetiță după cerințele mele și am acceptat imediat întâlnirea.

Oana avea 5 ani la momentul acela. A fost dragoste la prima vedere. Mogâldeața s-a lipit de mine din prima zi și norocul a făcut să fim la doar 10 kilometri una de alta, ceea ce ne-a permis să ne vedem des și să legăm imediat relația noastră.

În decembrie 2011, la niciun an de la decizia mea de a adopta, Oana se muta definitiv la mine, începând aventura de mamă adoptivă, cu probleme și bucurii, deopotrivă.

La 5 ani de la mutarea Ioanei, cu succesul primei adopții în cap și influențată de Ioana care își dorea o soră, am bătut din nou la ușa biroului de adopții, aducând-o, în scurt timp, acasă și pe Mona, cea de a doua fetiță a mea.

Nu spune nimeni că e ușor sau că nu mă pot aștepta oricând la probe de încercare. Dar și ele fac parte din misiune...

Mă întrebam, deci, care e rostul meu pe lume?

Răspunsul meu de acum  e acesta: misiunea mea pe pământ e... adopția.

Am adoptat pisici... am adoptat căței... am adoptat copii...

Am ridicat și-o casă... am sădit și copaci...

Dacă acesta o fi răspunsul corect, atunci am curaj să ridic capul și să spun: misiune îndeplinită, Doamne!

P.S. Asta credeam cu un an înainte să înceapă coșmarul. Am crezut în misiunea mea, dar aveam să mă îndoiesc curând de cele scrise...